Vinul sec, un idol fals?

Cum ne-am limitat singuri opţiunile în materie de vin

Încă de la începutul anilor 2000, în România, printre consumatorii de vin îmbuteliat, a apărut o nouă tendinţă, care s-a transformat, în scurt timp, într-o veritabilă modă: dragostea necondiţionată pentru vinul sec şi desconsiderarea apriorică a vinului demisec, demidulce şi dulce.

Consumatorii despre care vorbim provin mai degrabă din zone urbane, sunt tineri şi cu venituri peste medie. Pe de altă parte, orăşenii băutori de „vinuri naturale, sănătoase, de la ţară”, cât şi locuitorii din mediul rural, care produc şi consumă „vin de butuc”, nu fac subiectul discuţiei de faţă. Prin urmare, ne vom referi, în continuare, doar la vinurile la sticlă, vândute în piaţa fiscalizată din mediul urban.

Cum s-a dus vinul pe apa Sâmbetei

Înainte de orice, aş vrea să dăm puţin context dezbaterii. În România, în perioada comunistă de dinainte de 1989, întreprinderile de stat din domeniul vitivinicol nu aveau ca prim obiectiv să vândă vin, ci doar să-l producă. Şefii şi angajaţii acestor crame nu erau plătiţi în funcţie de calitatea vinului obţinut, ci doar în funcţie de cantitatea de vin produsă. Pieţele pe care erau vândute aceste vinuri, de cele mai multe ori în alte „ţări comuniste prietene”, nu erau nici ele prea sensibile la calitate, ci doar la cantitate.

Iată suficiente motive pentru a înţelege de ce, în Republica Socialistă România, calitatea vinului s-a dus, literalmente, pe apa Sâmbetei. Desigur că au fost şi excepţii de la regulă, dar acestea reprezentau doar cazuri izolate: vorbim despre cantităţi reduse de vin de bună calitate, din „butoiul mic”, care luau calea concursurilor internaţionale de vin, sau care ajungeau pe mesele nomenclaturiştilor şi potentaţilor vremii.

După Revoluţie, în anii ‘90, consumatorii de vin aveau aşteptări destul de reduse de la acest produs, dar şi un nivel de înţelegere pe măsură, fiind obişnuiţi, de decenii, doar cu vinuri demiseci, demidulci şi dulci de o calitate îndoielnică. Aceste vinuri încercau să ascundă, în faldurile zahărului rezidual, defecte de vinificaţie, sau, pur şi simplu, o slabă calitate a strugurilor, consecinţă directă a „producţiilor record la hectar”.

O nouă tendinţă

Dar, precum ziceam la început, între 2000 şi 2005, pentru prima oară după multe decenii, a survenit o schimbare radicală în preferinţele consumatorilor de vinuri îmbuteliate: opţiunile lor au virat, brusc, de la demisec/demidulce/dulce, către sec. Ce anume a stat la baza acestui fenomen? N-a fost vreo minune, ci doar un buget de circa 5-6 milioane de dolari investiţi, de către un jucător important al industriei de vin, într-o campanie TV, cu scopul de a promova brandul „SEC de Murfatlar”. Inutil să mai precizăm producătorul, cred că-l ştie toată lumea.

Marketingul modern asumat la acea vreme de Murfatlar a fost meritoriu şi a dus la o schimbare de paradigmă în comunicarea vinului: concentrarea pe brand („SEC”, „RAI” etc.) şi nu pe soiuri de struguri – o strategie de promovare împrumutată mai degrabă din industria berii. Dar, mai presus de aceste tehnici de marketing, găselniţa care s-a dovedit de maxim succes a fost comunicarea insistentă a ideii că doar vinurile tinere şi seci sunt vinuri moderne.

Cele câteva milioane de dolari investiţi de către Murfatlar în spoturile TV n-au fost deloc bani irosiţi. Consumatorii tineri au îmbrăţişat cu entuziasm moda vinului sec, iar ceilalţi jucători din piaţa vinului românesc au hotărât „să călărească şi ei valul”. Două decenii mai târziu, ne regăsim, mai mult sau mai puţin, pe aceleaşi coordonate. Mai mult chiar, discursul producătorilor şi, implicit, al consumatorilor s-a radicalizat de-a dreptul: doar vinul sec e bun şi orice alt vin cu rest de zahăr (demisec/demidulce/dulce) e rău.

Câteva întrebări

Cum scopul dezbaterii de azi nu este să punem la îndoială gustul amatorilor de vin şi nici deciziile strategice ale enologilor şi producătorilor români, mai rămâne doar să ne punem câteva întrebări, raţionale, la urma urmei:

• Nu cumva ne-am limitat singuri opţiunile în materie de vin?

• Oare n-am pierdut o parte importantă dintr-un peisaj gustativ care putea fi mult mai amplu?

• Nu s-ar putea face şi la noi vinuri memorabile în plaja de demisec/demidulce/dulce?

• Oare marile vinuri din Alsacia, Mosel sau Tokai ar trebui şi ele blamate doar fiindcă au, în covârşitoarea lor majoritate, un rest de zahăr?

• Oare n-am ajuns să ne închinăm la un idol fals?

Sunt câteva teme la care vă îndemn pe toţi, consumatori şi producători, deopotrivă, să reflectaţi.