Trădarea universităților
Atunci cînd vorbesc despre libertatea de exprimare, liderii marilor universități americane sună ca Voltaire, dar acționează ca Lenin
Acesta este varianta extinsă a unui articol publicat în varianta tipărită a Cronicilor Curs de Guvernare în mai 2024. Atunci, la Casa Albă se afla administrația Biden și Joe Biden era încă oficial candidatul Partidului Democrat la alegerile prezidențiale, ai cărei membri - nu știm dacă și președintele personal, pentru că multe decizii erau semnate cu autopen-ul, erau sprijinitori entuziaști ai curentului woke și ale așa numitelor departamente DEI (Diversity, Equity, Inclusion). Peter Boghosian crede că o bună parte dintre universitățile americane, dar probabil că putem extinde aprecierea și peste Ocean, au devenit un fel de madrasas ideologice în care studenții sunt îndoctrinați în spiritul intoleranței extreme față de orice convingeri ideologice opuse marxismului cultural al cărui dominație este copleșitoare în mediul academic. Și cum întregul corpus instituțional se alimentează cu resurse umane din acest creuzet universitar nu e greu de imaginat care este atitudinea dominantă, poziționarea politică și ideologică, nu doar a întregului aparat birocratic ci și a celor din spațiul cultural, de la Hollywood sau de pe Broadway, din mass media și edituri și în bună măsură și din corporații. Numărul jurnaliștilor cu simpatii pro-Republicane a scăzut de la 18% în 2002 la 3,4% în 2022. 36 de procente dintre jurnaliști se declară pro-Democrați însă și o mare parte din ceilalți, cu simpatii ideologice nedeclarate, tind să încline spre stînga liberală. Așa se face că în timp ce The Economist se îngrijorează privitor la libertatea de expresie din America din cauza lui Trump ignoră complet problemele reale ale libertății de expresie din Marea Britanie precum zelul cu care poliția operează arestări din motive de “hate speech” sau anularea din rațiuni evident ideologice a unei conferințe New Culture Forum la Manchester de către proprietarii sălii, Green King (deține o rețea de pub-uri în Marea Britanie) companie fondată în 1799 dar deținută în prezent de un grup de afaceri din China, un fenomen departe de a fi izolat. Profesorul de Jurnalism Peter Gross se plîngea că majoritatea colegilor săi le spun studenților lor că trebuie să abandoneze principii considerate de bază, precum ideea de a reda diferite puncte de vedere asupra unor evenimente, de onestitate în documentare, de grijă pentru acuratețea surselor, etc în favoarea posturii de campioni ai unor cauze morale. Mesajul fiind acela că ei trebuie să fie niște “războinici în serviciul justiției sociale” și că acest deziderat nu poate fi atins decît dacă se respinge ideea de obiectivitate.
O bună perioadă de timp campusurile universitare americane au găzduit lungi proteste de facto pro-Hamas, care în anumite momente au devenit violente, destructive, adesea cu încurajarea și participarea unor profesori. Întrebat de un post de televiziune în ce fel l-a marcat începerea studiilor la Universitatea Columbia un proaspăt student al acesteia a mărturisit că a descoperit încîntat lunga cultură a protestelor care există acolo. În această atmosferă de intoleranță generalizată trebuia să fii extrem de curajos, mai bine spus aproape inconștient, să vii, ca profesor sau student, cu un punct de vedere diferit. Aceasta este și explicația pentru care stînga, și nu doar cea radicală, a fost atît de deranjantă de descinderile în campusrile universitare ale lui Charlie Kirk care a reușit astfel să creeze breșe semnificative în acest adevărat zid ideologic, aparent inexpugnabil.
Previzibil, între obiectivele noii administrație Trump este acela de a utiliza pîrghiile pe care le are la îndemînă (multe universități de elită primesc granturi federale substanțiale) pentru a determina renunțarea la aceste practici și la departamentele DEI. Harvard a reacționat denunțînd ceea ce a numit un atac la libertatea academică, acuzație care ar fi avut o cu totul altă credibilitate dacă nu s-ar fi situat pe ultimul loc în ceea ce privește respectarea libertății de exprimare într-un clasament cu 238 de universități americane, citat în articol. Alte universități au declarat că vor face ajustările necesare, dar nu e clar dacă nu e vorba decît de o măsură temporară avînd vedere dominanta ideologică a staff-ului academic.
Poate fi schimbată această stare de spirit din mediul academic? Mulți sunt sceptici. Între ei istoricul Niall Ferguson, unul dintre fondatorii unei noi universități în Austin, Texas, și Peter Boghosian, care cred că așa cum arată acum spațiul universitar este prea cangrenat ideologic. În opinia lui Peter Boghosian rațiunea principală de a fi a sistemului academic, transformat într-o mașinărie de îndoctrinare, este aceea de le spune studenților că societatea în care trăiesc e opresivă, homofobă, rasistă, patriarhală, etc, că patriotismul e nociv, că piața liberă e o nenorocire, că întreaga civilizație occidentală e toxică, fiind vinovată pentru tot răul și toate nedreptățile de pe planetă, și de aceea trebuie destructurată complet. Probabil că e o apreciere excesivă, pentru că deși sunt afectate și ele departamentele STEM rămîn încă centre remarcabile de excelență în cercetare, însă ca linie generală caracterizarea lui Peter Boghosian e foarte aproape de realitate. Ce e sigur însă, e că în ciuda unui regres, cultura “woke” continuă să rămînă activă și redutabilă, fiind adînc înrădăcinată în modul de a gîndi, de a privi lumea, societatea, a unei bune părți a elitei care întreține ceea ce a primit numele de “luxury beliefs”. Mulți dintre cei care s-au bucurat cel mai intens și mai zgomotos la moartea dnei Thatcher (au fost manifestări entuziaste pe străzi, s-au organizat petreceri, etc) erau născuți după ce ea părăsise Downing Street 10 iar asta este o dovadă a succesului enormei campanii de îndoctrinare la care cei în cauză fuseseră supuși în școli sau universități.
Trădarea universităților
Comentînd pe marginea scandalurilor din jurul marilor universități americane fostul redactor șef al Wall Street Journal, Gerard Baker, spune că atunci cînd vorbesc despre libertatea de exprimare, liderii acestora sună ca Voltaire, dar de mult timp acționează ca Lenin.
În ceea ce îl privește pe Lenin, statuia sa din cartierul Fremont din Seattle este în siguranță. Doar cele ale lui Thomas Jefferson și George Washington au fost demolate în cursul protestelor din 2020. Mai mult, un jurnalist de la Seattle Times, care a scris că i se pare absurd să i se dedice o statuia grotescă de peste 5 metri unui personaj malefic care a ordonat uciderea a milioane de oameni, între care s-au aflat și membri ai familiei sale, a fost concediat. Un episod de acum tipic din categoria a ceea a primit numele de „cancel culture”, o practică care combină „rescrierea istoriei” cu eliminarea ideilor, opiniilor și persoanelor care se abat de la linia „ideologic corectă”, radical progresistă, curent dominant în spațiul intelectual occidental, mai ales în anglosferă, emanat din universități.
E drept, în perioada comunistă, al cărui artizan a fost Lenin, lucrurile se petreceau mult mai brutal. În „Le livre du rire et de l’oubli”, volum apărut în 1978, Pavel Kundera povestește o întîmplare din 1948, cînd noul lider comunist ceh Klement Gottwald a ținut o cuvîntare la Praga, în fața a sute de mii de cetățeni, dintr-un balcon, alături de alți membri proeminenți, din conducerea partidului, între care și Vladimir Clementis, viitorul ministru de externe.
„Ningea, era frig și Gottwald era cu capul descoperit”, scrie Kundera. „Clementis, plin de îngrijorare, și-a scos căciula de blană și i-a pus-o pe cap lui Gottwald. Secția de propagandă a reprodus în sute de mii de exemplare fotografia balconului de la care Gottwald, purtînd o căciulă de blană și înconjurat de camarazii săi, vorbea poporului. De la acest balcon a început istoria Boemiei comuniste. Fiecare copil cunoștea această fotografie din postere, manuale și muzee. Patru ani mai tîrziu, Clementis a fost acuzat de trădare și spînzurat. Departamentul de propagandă l-a șters imediat din istorie și, bineînțeles, din toate fotografiile. De atunci, Gottwald a rămas singur în balcon. Acolo unde a fost Clementis, acum există doar peretele gol. Tot ceea ce a rămas din Clementis este pălăria de blană de pe capul lui Gottwald”.
Fenomenul „cancel culture” a luat amploare în spațiul academic după episodul George Floyd din 2020. Atunci uciderea accidentală de către polițiști a unui infractor drogat, care tocmai jefuise un magazin, transformat într-un erou, fost utilizată de stînga radicală, cu vîrf de lance Black Lives Matter (BLM) și Antifa, pentru o campanie agresivă, violentă, a cărei mesaj central a fost acela că nu doar societatea americană ci și cea occidentală sunt profund rasiste așa că trebuie luate măsuri ample de “corectare” prin “reeducare”. Polițistul implicat în incident, Derek Chauvin a fost condamnat la 21 de ani de închisoare în urma unui proces grevat de enorme presiuni din partea opiniei publice, inclusiv din partea unor politicieni Democrați. De remarcat că documentarul, „The Fall of Minneapolis”, aduce modificări substanțiale narațiunii care a dus la sute de protestele violente, cu clădiri incendiate, pagube de miliarde de dolari și peste 30 de morți. Cu acest prilej au devenit mult mai active așa numitele departamente DEI (Diversitate, Echitate, Incluziune) din universități. Dar numele este înșelător. În realitate aceste departamente bine finanțate (de pildă cel de la Universitatea Michigan avea un buget de $18 milioane, din care $380,000 mergeau la salariul președintei, și 142 de angajați) sunt un fel de comisariate care supraveghează respectarea „corectitudinii politice” în campusuri, între altele sprijinind solicitările unor profesori și studenți de anulare a conferințelor unor personalități „neconforme ideologic”. În octombrie 2021, MIT a anulat o conferință care urma să fie susținută de susținută de Dorian Abbot, profesor de geofizică la Universitatea din Chicago, pentru că acesta a susținut într-o postare pe Twitter că evaluările academice ar trebui să aibă la bază meritul unei persoane și nu identitatea acesteia, opinie care s-a dovedit a fi inacceptabilă pentru conducerea universității.
Principalul obiectiv al structurile DEI este impunerea programatică a unei agende progresiste radicale care, plecînd de la premiza că întreaga arhitectură a statului, sistemul educațional, mass media, mediul de afaceri, sunt toate profund nedrepte, îi favorizează pe opresori, „opresorul” suprem fiind bărbatul alb heterosexual pe care îl contrapun „oprimaților”, persoanele de culoare, femeile, mai ales cele de culoare, minoritățile sexuale, militează pentru „reparații” prin intermediul discriminării “pozitive”. Nu e conceptual ceva nou, sunt idei vehiculate de zeci de ani, însă ele au căpătat o mare tracțiune în timpul mandatelor lui Barack Obama care a încurajat războaiele identitare în care albii erau contrapuși tuturor celorlalte segmente din societate. În realitate, scrie Ayaan Hirsi Ali în UnHerd, vorbind despre „mafia mediocrității”, „D reprezintă degradarea standardelor susținute cîndva în instituții precum Harvard; E reprezintă ștergerea lor; iar I reprezintă nu numai îndoctrinarea care urmează, ci și intimidarea”.
Au existat bineînțeles critici la adresa agendei DEI dar acestea nu au avut un impact semnificativ. Mass media tradiționale fie au ignorat fenomenul fie au luate în derîdere ceea ce au numit ridicolele „războaie culturale” ale dreptei. Lucrurile s-au schimbat însă cînd, pe fondul manifestațiilor în mare parte explicit pro-Hamas, care au inundat campusurile universitare după 7 octombrie 2023, președintele a trei dintre cele mai prestigioase universități americane, Harvard, MIT și Penn University, au fost audiate în Congres. Întrebate dacă apelurile la genocid împotriva evreilor, auzite frecvent în cursul manifestațiilor, și incidentele din campusuri, încalcă codurile de conduită ale universităților toate trei au răspuns că depinde de context și au făcut trimitere la libertatea de expresie, garantată de Constituția Statelor Unite.
Pînă la un punct argumentul ar fi putut fi unul valid dacă în trecut conducerile universităților nu s-ar fi arătat extrem de vigilente în lupta cu „micro-agresiunile”, nu ar fi anulat conferințe pentru motive de genul celor menționate mai sus și nu ar fi ostracizat sau chiar concediat profesori pentru postări care criticau protestele Black Lives Matter sau susțineau că sexul este un dat biologic. De altfel, e greu să fii luat în serios cu o astfel de justificare atunci cînd conform unui studiu privitor la libertatea de expresie, întocmit de Foundation for Individual Rights and Expression (FIRE) pe un eșantion de 248 de universități și 50 de mii de respondenți, Harvard și Penn University se clasau pe ultimele două locuri. Harvard, pe poziția 248, Penn pe 247, cu MIT pe poziția 136. 53% dintre studenții de la Harvard și 43% din cei de la MIT au declarat că și-au autocenzurat opiniile din teama de a nu suferi repercusiuni. Într-un alt sondaj 59% dintre studenții din universitățile americane spun că climatul de acolo îi împiedică să-și exprime deschis opiniile iar 62% dintre ei spun că evită chestiunile controversate de teamă că aceasta ar putea genera comentarii critice în discuțiile ulterioare.
Au apărut imediat reacții critice, mulți donatori și-au suspendat finanțările, ceea ce a determinat-o pe președinta de la Penn University să-și dea demisia. Însă lucrurile s-au inflamat mult mai mult după ce s-a dezvăluit că Claudine Gay, președinta de la Harvard, care inițial, sprijinită de Consiliul de Administrație, refuzase să demisioneze, nu numai că avea o operă științifică mediocră dar se făcea vinovată de peste 50 de acuzații de plagiat. Pînă la urmă a fost nevoită să o facă, nu înainte de a-i acuza în The New York Times de rasism pe criticii ei. Iar faptul că s-au găsit lideri politici și jurnaliști care au susținut-o în ciuda problemelor sale majore spune multe despre cît de departe s-a ajuns cu relativizarea valorilor și cu războaiele identitare. Pentru că pînă la urmă problematice nu sunt motivele pentru care Claudine Gay a trebuit să demisioneze ci cele care au permis ca o persoană cu un palmares academic mediocru, doar 11 lucrări publicate în reviste de specialitate timp de 26 de ani, și acestea grevate, la fel ca și dizertația ei de la doctorat, de zeci de acuze de plagiat, să capete poziția de „tenure professor”, cu un salariu anual de $900 de mii, și ulterior să devină președinta Universității Harvard. Cine au fost „gardienii” care au făcut acest lucru posibil, cu ce criterii s-a operat?
Într-un memoriu adresat în august 2020 Facultății de Arte și Științe de la Harvard, al cărei decan era la acea vreme, Claudine Gay, care în perioada protestelor organizate de Black Lives Matter s-a pronunțat în favoarea eliminării “bărbaților albi” din galeria de tablouri din universitate, menționa “antirasismul“, „studiul “indigineității“ și “migrației“ printre elementele definitorii esențiale pentru misiunea Harvard. Iar în calitate de decan și apoi de președintă, ea s-a îndreptat inclusiv asupra universitarilor de culoare care au pledat pentru primatul meritului și integrității academice în dauna agendei DEI.
Ulterior a mai apărut încă o dezvăluire jenantă pentru Universitatea Harvard. Șefa departamentului DEI este acuzată și ea că ar fi plagiat masiv preluînd porțiuni mari de text fără ghilimele și asumîndu-și un studiu realizat de soțul ei. Probabil asta explică, între altele, scrie Bari Weiss, cum s-a ajuns ca după anul 2021 79% dintre studenți să primească calificativul maxim. „Notele la astfel de instituții nu mai sunt o măsură a excelenței sau a învățării, ci una a adeziunii politice”.
Peter Boghosian, fost profesor la Universitatea de Stat din Portland, de unde a demisionat acuzînd-o că a devenit o „fabrică de justiție socială”, a spus în cursul unui dialog despre criza din sistemul academic găzduit de publicația britanică UnHerd, că plagiatul a devenit o practică extinsă în zona umanistă din sistemul universitar american, cu precădere în cazul lucrărilor și dizertațiilor cu teme DEI. O altă problemă majoră fiind, în opinia lui, aceea că întregul cadru instituțional al literaturii științifice este corupt. Boghosian, împreună James Lindsay și Helen Pluckrose, au devenit celebri după ce au trimis sub pseudonim în 2017 și 2018 20 de lucrări false pentru a demonstra că oricît de absurd de ridicole ar fi niște teorii (un exemplu: „parcurile pentru cîini promovează cultura violului canin”) dacă acestea sunt prezentate drept cercetări privind identitatea, privilegiile și opresiunea au adesea cale deschisă spre publicare. În acest caz revistele au acceptat șapte dintre lucrări iar patru au și fost publicate.
Ca urmare a sesiunii de audieri din Congres și a dezvăluirilor care au urmat pe de o parte multe donații au fost blocate iar pe de alta s-a cerut anularea beneficiilor fiscale și a granturilor federale acordate universităților. Harvard, probabil cea mai celebră universitate din lume a momentului, nu este într-un mare pericol din acest punct de vedere. Universitatea dispune de un impresionant fond de investiții de peste $50 de miliarde. Ceea ce i-a făcut pe unii să facă remarca ironică că vorbim mai degrabă despre un fond de investiții care are atașată o universitate. Însă prestigiul Harvard-ului și a multor alte universități, afectate de același gen de probleme a ieșit serios șifonat. S-a spus atunci că marele beneficiu al seriei de scandaluri consemnate după audierea în Congres a celor trei președinte ale unor universități de elită este acela că s-a smuls astfel masca corupției intelectuale și politice de pe fața unei mari părți a spațiului academic american.
“Reprezintă punctul culminant al prăbușirii academice din ultimii 50 de ani, care a inclus inflația notelor mari, codurile stricte de exprimare, avertismentele privind micro-agresiunile și, în cele din urmă, cancel culture“, scrie Daniel Henninger în Wall Street Journal.
În deschiderea unui articol din Free Press despre corupția ideologică din spațiul academic american, în fapt într-o bună măsură din cel occidental, istoricul Niall Ferguson face trimitere la volumul din 1927 al filosofului francez Julien Benda, „Trădarea Intelectualilor”, în care acesta condamna deriva intelectualilor europeni către naționalismul extrem și rasism. De care îi făcea responsabili că au contribuit la inaugurarea „unei epoci a organizării intelectuale a urii politice“. Anticipînd contribuția toxică a acestora în sprijinul regimurilor instituite ulterior de Hitler și Mussolini.
Acest curent a fost în mod special influent în interiorul universităților germane, care în acel moment erau marile universități ale lumii. „În comparație cu Heidelberg și Tübingen, Harvard și Yale erau cluburi de gentlemeni, unde studenții acordau mai multă atenție fotbalului decît fizicii”, scrie Ferguson. Acest mediu intelectual i-a dat lumii pe Schrödinger, Heisenberg, Einstein, alături de alți oameni de știință excepționali. Mai mult de un sfert din toate premiile Nobel acordate în domeniul științelor între 1901 și 1940 au fost acordate germanilor
Arc peste timp, vedem peste Ocean același tip de derivă intelectuală, de data asta în sens opus, către stînga radicală. Rezultatul este o degradare, șocantă poate pentru mulți, a spațiului universitar american: extremism ideologic, intoleranță, promovarea mediocrității sub stindardul DEI (diversitate, echitate, incluziune). DEI poate sună bine la prima vedere dar rezultatul concret este excluderea celor încadrați în categoria opresori, practici pe față rasiste în care calitatea profesională individuală devine un criteriu marginal.
„Timp de aproape zece ani, la fel ca Benda, mă uit mirat la trădarea colegilor mei intelectuali”, scrie Niall Ferguson. „Am fost, de asemenea, martor la disponibilitatea administratorilor, donatorilor și absolvenților de a tolera politizarea universităților americane de către o coaliție iliberală de progresiști “woke”, adepți ai “teoriei rasiale critice” și apologeți ai extremismului islamist”. Menționînd apoi că astfel de derapaje îngrijorătoare lucruri sunt adesea expediate în derizoriu, inclusiv la noi, atunci cînd sunt aduse în discuție: temerile sunt exagerate, intențiile sunt fundamental făcute cu bună credință, și la urma urmei e vorba de controverse relativ minore pentru spațiul academic.
Însă infestarea ideologică a spațiului academic american nu are în spate doar o istorie de 10 ani. Cu aproape trei decenii în urmă, în 1995, Camille Paglia, un critic proeminent al feminismului modern și post-structuralismului care a devenit dominant ideologic în spațiul academic american, îi ataca pe cei care, spunea ea, într-o emisiune moderată de Charlie Rose, controlează departamentele de discipline umanistice din universități. Îi făcea responsabili de faptul că studenților li se predă o „melodramă ieftină”, li se spune „cît de toxică este cultura occidentală, impregnată de un patriarhat sinistru, în timp ce în afara spațiului nostru ar fi doar oameni minunați, de culoarea potrivită”.
Originea fenomenului trebuie căutată însă chiar și mai devreme, în anii 1960, cînd a început acapararea ideologică a spațiului academic, curentul liberal fiind încă de atunci dominant în universități. Dar dacă la început era vorba de liberali tradiționali, moderați, pe măsura trecerii anilor am asistat la o radicalizare pronunțată. Deja în 1987 Allan Bloom ataca în „The Closing of the American Mind” relativismul moral care se instaurase în universități devenind, scria el, o piedică în calea noțiunilor de adevăr, gîndire critică și cunoaștere autentică. “Cred că unul dintre cele mai mari pericole pentru societatea modernă este posibila renaștere și extindere a ideilor de control al gîndirii“, de tipul celor din perioada nazistă, din Rusia lui Stalin sau China lui Mao, avertiza și marele fizician Richard Feynman, într-o carte apărută în 1999, “Plăcerea de a descoperi lucruri“.
“Ceea ce mi-a displăcut cel mai mult la Harvard”, sublinia Thomas Sowell, „a fost faptul că presupunerile arogante erau prea des tratate ca înlocuitori ai dovezilor sau ai logicii. Ideea părea să fie că dacă noi, cei inteligenți și buni, credem cu toții ceva, trebuie să fie adevărat.” E vorba de o atitudine extrem de răspîndită în mediul academic. În cursul dialogului UnHerd menționat anterior Kathleen Stock, care a fost nevoită să-și dea demisia de la Universitatea Sussex după ce un grup de 600 de universitari au criticat faptul că vederile ei critice exprimate public ar fi contribuit la „marginalizarea transgenderilor”, făcea observația că cea mai mare parte a comunității academice este insularizată. Membrii ei se învîrt practic într-un cerc în care se vehiculează un set limitat de opinii, din același spectru ideologic, ceea ce le distorsionează grav capacitatea de a înțelege restul populației, ale cărei frustrări le disprețuiesc sau le consideră irelevante.
Cum s-a ajuns aici. Este în principal rezultatul influenței marxismului cultural promovat de Școala de la Frankfurt care treptat a devenit extrem de influent în întregul spațiul educațional din Occident, în școli și universități. Unul dintre cei foarte activi în din acest punct de vedere fiind Herbert Marcuse un filosof de stînga promotor al marxismului cultural, care a predat la Universitățile Columbia și Harvard. Marcuse a militat pentru o toleranță zero față ideile conservatoare. “Toleranța eliberatoare“, scria el în 1965, “însemna intoleranță față de mișcările de dreapta și toleranță față de mișcările de stînga. Anumite lucruri nu pot fi spuse, anumite idei nu pot fi exprimate, anumite politici nu pot fi propuse“. Cu greu poți formula o descriere mai concisă a conceptului de Cancel Culture, remarcă Daniel Henninger. Implementată în practică această doctrină academică a însemnat că liberalii au fost preferați colegilor lor conservatori la titularizării ceea ce a dus practic la eliminarea în mare parte a acestora din campusurile americane.
Deși universitățile se declară în teorie mari campioni ai diversității, climatul dominant din spațiul academic este de o copleșitoare uniformitate ideologică. La Harvard doar 1,5% procente dintre profesori se identifică ca fiind “conservatoari”, în timp ce peste 82% dintre ei spun că sunt “liberali” sau “foarte liberali”. Un sondaj din 2018, pe un eșantion de aproape 8700 de profesori titulari de doctorat care predau la 51 de instituții americane bine cotate, releva că inclusiv în domeniile STEM (Matematică, Fizică, Chimie, Computere) sunt 5-6 liberali la un conservator. În Istorie, Psihologie, Biologie, ponderea conservatorilor este mult mai mică, doar în jur de 5-6%, în Sociologie de 2,5%, iar în Antropologie și Comunicare procentul e practic zero. Iar acest lucru are consecințe. Un studiu din 2014, la care profesorul Jonathan Haidt de la Universitatea din New York a fost coautor, constata că scăderea diversității politice în domeniul psihologiei a afectat negativ cercetarea în domeniu
Dacă inițial fenomenul a fost vizibil în principal în zona disciplinelor umaniste mai ales după 1990 lucrurile s-au schimbat. S-a ajuns și în spațiul științelor exacte din Occident, în special în Statele Unite, după cum se plîngea Lawrence Krauss, un important fizician american, într-un articol din Wall Street Journal, “Corupția ideologică a științei“, notînd că în sălile de curs a universităților americane „a început să bîntuie spiritul lui Trofim Lisenko”, un personaj de tristă amintire care și-a folosit trecerea de care s-a bucurat pe lîngă Stalin pentru a pune la index domenii întregi ale științei acuzate de influență ideologică burgheză. Facultățile de inginerie și cele de științe practică și ele acum recrutările în baza criteriilor de diversitate, echitate și incluziune, refuzînd să angajeze cadre didactice și și să accepte doctoranzi care sunt de culoare albă și de sex masculin. Iar cei care aplică pentru granturile oferite de către Fundația Națională pentru Știință, din informatică, inginerie, fizică, matematică, trebuie toți să dovedească că desfășoară activități DEI.
„Universitățile noastre de elită “au încetat să mai fie centre de excelență, au devenit instituții care promovează agende politice“, sublinia și Fareed Zakaria. „Aceste agende, “grupate în jurul diversității și incluziunii”, au fost poate inițiate cu bună credință, dar aceste bune intenții au devenit o ideologie dogmatică care a transformat aceste universități în locuri în care obiectivele omniprezente sunt ingineria politică și socială, nu meritul academic“.
Descurajarea spiritului critic pentru a ușura ralierea mecanică la diferite “cauze nobile”, privite toate prin paradigma opresor – oprimat, introdusă de post-modernism, a făcut parte din strategia de formatare ideologică a elevilor și studenților prin programă, prin expedierea la periferie a unor discipline fundamentale și cultivarea unor pseudoștiințe ca studiile de gen sau “teoria critică a rasei”, aflată acum la mare preț în America. În general, observa Peter Boghasian, trebuie privite cu suspiciune cam toate disciplinele care încep cu „Studii ....”. Rezultatul este diminuarea preocupărilor și interesului pentru disciplinele esențiale pentru formarea unei culturi generale solide sau a celor importante pentru modelarea unei gîndiri abstracte și a spiritului analitic, precum științele exacte. Și cu cît ignoranța este mai mare cu atît și intoleranța este mai mare față de orice și oricine contrazice astfel de convingeri „politic corecte”.
Această atmosferă din spațiul academic a făcut posibilă proliferarea unor discipline și „lucrări științifice” care par desprinse dintr-o listă întocmită de „The Babylon Bee” o publicație satirică (asemănătoare cu „Academia Cațavencu” de la noi). De exemplu, la Universitatea Duke Departamentul de Computer Science a introdus un curs intitulat Race, Gender, Class & Computing, care conform descrierii din Programă, Fall 2020 Course Bulletin, “va explora provocările legate de diversitate, echitate și incluziune în domeniul științei computerelor prin analiza impactului acestora nu doar asupra organizațiilor și departamentelor ci și a tehnologiilor dezvoltate“. În timp ce o altă universitate, Rice, din Huston, considerată ca și Duke printre cele de top din America, a introdus un curs de „Afro-Chimie”. Conform descrierii din website-ul universității acesta ar urma să “aplice instrumente chimice și analize pentru a înțelege viața persoanelor de culoare din Statele Unite“ și să “țină cont de sensibilitățile afro-americane în analiza chimiei, scopul său final fiind acela de aborda “inechitățile în chimie și în educația în acest domeniu“.
Lawrence Krauss oferă și el în Wall Street Journal exemple similare de lucrări acceptate în reviste sau la manifestări științifice, cu titluri și subiecte aiuritoare. Între acestea, o lucrare prezentată în ianuarie 2023 la Joint Mathematics Meeting, o importantă reuniune a matematicienilor din lume, cu titlul: „Învățămîntul preuniversitar de matematică ca spațiu Alb, Cisheteropatriarhal și oportunități de schimbare structurală pentru a promova Justiția Queer de Culoare”. O alta, publicată într-o revistă de fizică în martie 2022, critica, plecînd de la Teoria Critică a Rasei, “utilizarea tablelor albe, ca instrument pedagogic de lucru în clasă“ pe motiv că acestea “joacă un rol în impunerea Albului ca organizare socială”. În fine, în noiembrie 2022, Journal of Chemical Education a publicat lucrarea “A Special Topics Class in Chemistry on Feminism and Science as a Tool to Disrupt the Dysconscious Racism in STEM”, care, aflăm din rezumat, „prezintă un argument privind importanța predării științei într-un cadru feminist pe care îl definește ca fiind o recunoaștere a faptului că toate cunoștințele trebuie privite în context istoric fiind influențate de relațiile de putere din societate și de politică.“ Cursul promite “să exploreze dezvoltarea și interrelația dintre mecanica cuantică, materialismul marxist, afro-futurismul/pessimismul și naționalismul postcolonial”.
Luînd cuvîntul în cadrul unei conferințe găzduite de Universitatea Stanford în care s-a discutat ce se poate face pentru a salva libertatea academică, organizată de un grup de personalități de prestigiu din lumea academică, Academic Freedom Conference, fapt în sine remarcabil care ar fi fost de neînchipuit cu doar zece, poate chiar și cinci ani în urmă, o studenta la Master în Informatică de la la Stanford, ea însăși de culoare, oferea o explicație pentru această avalanșă de propuneri „științifice” absurde: pentru cineva mediocru a inventa discipline “woke”, de genul perspectiva rasistă în Tehnologia Informației sau Afro-Chimia, este o cale sigură de succes în actualul context în care meritul profesional și calificarea contează tot mai puțin.
Conferința a fost privită cu ostilitate de către alte cadre didactice din universitate, care au descris-o drept o încercare de a “proteja minciunile rasiste și alte neadevăruri”. Iar unul dintre vorbitori, Jay Bhatacharya, profesor de medicină la Universitatea Stanford, care alături de alți doi colegi, de la Harvard și Oxford, a pus la îndoială eficacitatea carantinei generalizate în perioada pandemiei COVID, a vorbit despre atitudinea ostilă cu care s-a confruntat la locul său de muncă și despre greutățile întîmpinate la accesarea unor surselor de finanțare pentru cercetările sale. „Afli cît de multă libertate academică ai cu adevărat doar atunci cînd adopți o poziție controversată”, a explicat el.
Una dintre consecințele previzibile și îngrijorătoare, în actualul context geopolitic, este că degradarea din mediul academic riscă să afecteze negativ calitatea și competitivitatea cercetării științifice din Statele Unite în domenii critice, scrie Wall Street Journal, subliniind că s-a ajuns în situația paradoxală ca în domeniul științelor fundamentale și tehnologiei cercetătorii din China comunistă să fie mai puțin constrînși ideologic decît omologii lor din Statele Unite. „În timp ce ar trebui să fie de la sine înțeles că extinderea cunoștințelor este mai importantă decît sexul sau culoarea pielii unui om de știință, orice persoană care aderă la această abordare în Statele Unite trebuie să se lupte astăzi cu acuzațiile că este rasistă, patriarhală, are simpatii coloniale sau este un instrument de opresiune. După cum susține un grup de 29 de oameni de știință și universitari într-un articol pentru Journal of Controversial Ideas, progresul științific în Occident este împiedicat de o nouă și alarmantă ciocnire între epistemologia liberală și ideologiile bazate pe identitate“.
Un detaliu, deloc nesemnificativ, în legătură cu erodarea libertății academice: pentru a-i proteja pe autori de atacurile colegilor sau studenților, care în destule cazuri au distrus cariere universitare, Journal of Controversial Ideas, lansat în 2021 de către profesorul Peter Singer, de la Universitatea Princeton, împreună cu alți doi colegi, le permite acestora să semneze, dacă doresc asta, sub pseudonim.



Felicitari si multumesc pentru analiza on point. Keep up the good work.